Invingatorul

VANITAS VANITATIS
- de Lucia Dragotescu –

  Moto:
„Când sorii se sting şi stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică”
  (Mihai Eminescu)

Oamenii mor,
cladirile ard,
animalele rare dispar...
Dragostea ta?
Lebede negre în zbor
expuse-n lumină
pe-un clişeu fotografic.
Sugestie şi autosugestie.
Pe-o poliţă-n muzeu,
pe-un străvechi urcior
de lut, albastru,
zăcând neşters de praf,
lebede albe-nfoiate
deapănă amintiri
din vremuri cand
pluteau cu-adevarat,
pe luciul mut al unui lac.
Dragostea ta?
Teste grilă...
Nimic altceva.
Amurgul greu se lasă
peste sertare şi cuvinte
căci astăzi iată,
mor trişti toţi
regii buni ai lumii.

IUBESC TOAMNA
- de Lucia Dragotescu -

Iubesc toamna
pentru că iubesc culorile ei,
ce dau parfum, culoare, lumină
Şi-o stare de emo.
Iubesc toamna,
pentru pluşul razei de soare,
sorbit de ferestra din termopan.
de la caffe internet.
Iubesc toamna,
toamna din sufletul meu
cu frunze plutind in ploaia-nsorita,
si stoluri de-amintiri din liceu.
Iubesc toamna,
şi atunci sunt mai fericită decât plantele,
şi decât apele care curg  spre miazăzi
pentru-a deveni uragane.

Gândeste cumva
(de Lucia Dragotescu) 

(dedicată  victimelor curentului Emo)

Haide, gândeşte cumva,
gândeşte  verde, roşu,  alb,
sau gandeşte Emo,
- de undeva de sus -
 din mansarda cu lei.
În dimineaţa aceasta-i
mai multă lumină,
mai multi salcâmi înfloriţi,
mai frumoasă aleea cu tei.
În dimineaţa aceasta ,
pe strada Paris,
a  înviat o femeie din morţi,
ca să moară din nou.
Ah, dar, uitasem să-ţi spun
Că de fapt, s-a întors
să  ne spună
că  Werther
ar vrea mai multă lumină
şi spaţiu mai mult
şi mai multe ferestre albastre,
tăiate în 2, în 4, în 6 în 10,
pentru toţi tinerii Emo
din zilele noastre.

ALTE DETALII

- de Lucia Dragotescu –

În dimineaţa aceea,
circumscrisă
doar într-o  neînsemnată
re, re, reamintire – 
regăsită  apoi
pe-o pagină web,
irisul tău,
contopit unitar
cu fondul albastru din zări,
recompunea  contururi
albastre şi moi
din fuioare albe-albastre
de nori.
Aşadar, în loc
de concluzii,
un loc geometric
albastru, neutru,
circumscris voluntar
 într-o nouă
pagină web,
cotopit unitar
cu fondul albastru
sonor, într-o
altă perpetuă
re, re, reamintire,
precum acum
pământul negru
şi roditor, altădată
crăpat şi uscat,
va fi inserat implacabil
pe pereţi de metrou
într-o ademenitoare
fluidă reclamă.

TE AŞTEPT ÎNTRUNA, SPERÂND SĂ NU MAI VII
- de Lucia Dragotescu –

Tot mai aştept, sperând că nu mai vii.
Vezi, afară încă mai miroase-a toamne,
Şi-i mult prea lucitoare steaua
Ce-o poartă inorogii-n coarne.

E linişte înaltă la graniţe de zimbri
Unde munţi sălbatici albăstresc păduri,
Când brume - albe, îngheţate pe răsuri -
Răstoarnă-n cer ecouri de securi.

Te tot aştept, sperând că n-ai să vii
Să spulberi cumva ritul marilor visări,
Când puncte negre înghiţite-n zări
Se pierd pe calea marilor chemări.

Nu mai veni. Ci lasă-mi aşteptarea
Să ţeasă basme în aceşti străbuni Carpaţi,
Să ardă-n stele sus pe ceru-înseninat
Piatra, gheaţa, apa, ceaţa… – de ni-i dat. 

Lebada

Toamnã bunã, târzie.

Pe lac, o lebãdã singuraticã.

Pierduse biletul de cãlãtorie.

Ne întâlneam la o cafea.

Ne mãrturiseam dorurile.

Visam împreunã

alergarea si zborul.

Apoi lebãda dansa

în lumina blândã din ape.

Îi dãruisem o salbã

cu scoici de la tropice.

Era frumoasã lebãda mea.

La despãrtire ne rugam

ca azi sã mai fie si mâine.

Sub legea oarbã, neînduratã,

neputincios, timpul si-a cerut iertare.

Deasupra apelor încremenite

nãlucea ecoul înghetat

al unui cântec..

Peste ultimul act cãdea cortina de zãpadã.

Am bãuta cafeaua singur.

În zat, o lebãdã înspãimântatã de întuneric.

Am aprins o lumânare.

Conversatie intimã

Mai deunãzi,

stãteam de vorbã cu mine.

" Nu arãti prea grozav,

de la o vreme.

Ti-ar fi beneficã

o cãlãtorie spre stele,

pentru o clipã de Cer. "

" O, Doamne!

E atât de departe!

Mi-e teamã sã mã cred în stare.

Am si o avarie la una din aripi,

de când m-a fulgerat pãmântul

Ultima furtunã mi-a smuls

o bucatã din acoperis;

mi-e frig sii-mi plouã pe inimã. "

" Du-te, bãtrâne,

nu te îngrijora

de ploaie si frig, de teamã.

Du-te cum poti.

Cu o aripã.

În cârje. "

Spovedania unui copac

Atiu cã îmi va veni vremea,

când verdele mã va pãrãsi definitiv

si mã voi usca.

Voi fi bucuros

sã ajung catarg de corabie,

sau scrin cu sertare secrete

pentru scrisori de dragoste.

As accepta sã fac parte

din poduri între oameni sau timpuri.

M-as oferi sã ard

în sobe sãrãcãcioase,

sã alung frigul din suflete si oase.

As fi multumit

sã fiu o troitã.

As vrea sã cânt

Din fluier, sau la vioarã.

Cel mai fericit as fi

dacã ati construi din mine

o bisericutã dintr-un lemn.

Vã rog stãruitor,

sã nu mã faceti sicrie.

Poezii de Alexandru Spãtaru

Nota redactiei: orice colaborare este mai mult decât binevenitã...